zdrobitor

auzi cum se zdrobeşte,
sub picioarele noastre,
timpul ce se îndepărtează de
noi
ca mizeria de pe
marginea drumului
cînd cade ploaia

am să mă sinucid
cu gînduri întunecate,
încet în tine
cuprins de nesfârșit
și teamă

și aș fi vrut
să pot urni munți
insă sunt slab
și mic

cum să închei?
cînd gînduri ce se
împresoară-n coșmarurile mele
urmăresc
această închisoare
la următorul colț.

în pustiu

băi, cum se scurge apa asta
de pe degete,
finețea ce lipsește cu desăvârșire,
finețea ce eșuez să o
întâmpin
cu degetele astea butucănoase

ce prost!
ce umbră de om
demodat,
demontat
ca o adiere de căldura vagă
în deșertul de la poli

ce rădăcini
am prins aici,
ce palme cimentuite în gresia asta
din baie
unde-mi vomit in fiecare seară
sufletul.

ce scârbă notorie
și-a făcut pînză
în sufletul meu
și așteaptă
cîte o ființă
să o prindă
și să o macine pe interior


mă dizolv
ca ființele alea
pe interior
mă lichfiez...
știi
fără scăpare
chinul meu etern
de viață și apus

și dupa atât amar
incă nu mă simt
leul
ce stă ascuns în interior
la pîndă
și-i multumesc Celui de Sus
căci pustii mi-au fost zilele
fără el
cînd nu credeam
și fără văz
în pustia asta
te mănâncă
leii...
îi mulțumesc
că mă face să cred
cînd speranța îmi murise.


HASTA LA VICTORIA