Ultimul Marți din Martie

urăsc parfumul ăsta îmbietor
lăsat în urmă
de ridicole vorbe ce nu-l pot
suporta
cum urăsc roșile de seră, iarna.

e ca și barba asta a mea,
de-i nerasă
ce-ți lasă
impresia că
nu-mi pasă

am copiat în clasă
ca să trec la aceasta clasă
această iarbă netrasă
nesmulsă
cu clasă

acest cîine în burduf
gata să iasă
să muște din lesă
această imagine măiastră
de față-n față
că-n instanță se lasă
această
mînă butucănoasă
gata să coasă
peste firi mărunte
scoase din țeastă.

pentru mine e încă
o iarnă
nefastă
cu troiana pîn' la geam
gata să intre-n casă
cu mare speranță
așteptam această
ultimă Marți din Martie
parcă frumoasă.

senilitate de primăvară

ciudată...
viața asta,
miscându-se agale printre noi,
rumegând a lene,
scuipând, din cînd în cînd,
tutun ieftin și semințe la pahar.

mînat de curiozitate,
rîsetul pasiv din colțul gurii
ar vrea să se prelingă
pe buzele dulci
ale indisciplinei.

vînd culori semipreparate
pentru ochi antrenați să vadă monocrom
vînd cuvinte mici, monosilabice,
pentru guri obișnuite
să vorbească puțin,
vînd speranța mea de bine
a prins bine,
acum nu o folosesc.

îți trebuie curaj, mi-am țipat
în ureche puternic,
trebuie, ca după orice colț gros,
să poți trage de tine pînă la linia dreaptă
unde să poți avea parte
de momentul în care să
arăți totul.

și parcă mi-ar dicta cineva că e
inutil,
că-s copilăros,
că visez.

totul, așternut ca acum,
are sens doar
în mintea mea...
senilă

amintiri din Martie, spuse.... dînsul

cuvintele libere îmi aștern zăpadă
în amalgamul de sunete ce
tresar, vioi,
în mintea mea nedumerită.
dar
întru toate acestea eu m-aș vrea,
să fiu,
aceast sinitră
persoană cu plăceri
idioate și închise-n amintiri lemnoase,
această persoană tîmpită ce nu ar dori
să rețină că totul s-a sfârșit,
deci te rogu-ți să mă ierți,
căci scăpare nu doresc a avea,
și iertarea este prea mult
a îți cere,
totul meu!

nu pentru miracole și preschimbari de pigmenți.

cam cîte cuvinte crezi că poți articula
pe minut, în fiecare minut,
atât timp cît lumina se va disipa
din încăperea asta închisă,
plus că, să fiu sincer cu tine,
pantofii ăștia sunt cu două numere mai mari,
au fost atât de mari încât s-au rupt
în jumătate.

ca îmbrăcămintea aia veche,
obișnuiam să o port...
s-au tocit și pantofii,
probabil kilometrajul imens.
acum ce zace nespus,
de buzele pecetluite cu ceară
devine tăios la colțuri.
e ca un recviem al copacilor
chemând apa munților.

iubesc natura...
frunzele ruginite,
aerul rece,
buzele cu care mușcă,
pielea mea găină,
pe sub tricou.

iubesc pietrele
date să le urc,
ca obstacole de care
ții cont.
nu am început, sunt fad
m-am stins de mult,
deci nu aș ști unde să închei,
să-mi cobor palma și să
zic: Ajunge!

mă simt ușor ca o frunză
ruginită, care-n căderea ei
se bălăngăne grațios
în văpaia unui vînticel tăios.
și, sincer, văd prin ochii acelei
frunze veștejite, căci lumea se
învârte cu mine, cînd închid ochii,
lumea-i ruginita cu mine,
cînd închid
ochii-mi doresc ca următoarea dată
toate să se fi dat uitării
ca eu să nu fi existat sub copac,
sau să ajung odată humus,
să nu plângă careva
această frunză rămasă fără
sevă, uscată și închisă la culoare.
cum aș putea să editez pigmenții
din rugină,
să-i schimb în verdele de odinioară?
grumazul acesta gros
a fost creeat pentru a susține lumi...
nu pentru miracole și preschimbări de pigmenți.