bice, gînduri de toamnă, așteptări

se scurge un
soi de rugină
dintre lemnele astea
ce le-am trudit cu umerii,
mînjită de picăturile
ce cad de sub norii
sugrumați.
gînduri negre brăzdează
obrazul și mimica feței
ceva ce ți-ai dori
să nu afișez,
ți-ai dori să dispară
să se strămute peste
granițe
topite-n aur și argint

am de așteptat mult
și timpul nu este prietenul meu
și nimeni nu este prietenul meu
și locurile astea sunt negre
și necunoscute
sentimentul de obscuritate
se adâncește
căci civilizația de am
cautat-o, m-a găsit
și m-a pedepsit că
am cutezat să o deranjez.

fiecare zi, este un bici
dat cu putere
pe spatele meu
alb
fiecare secundă, este
ca o unghie smulsă
cu cleștele așteptării
și aveam pretenții, vise
dar s-au năruit sub
gîndul acestei așteptări sinistre.

zdrobitor

auzi cum se zdrobeşte,
sub picioarele noastre,
timpul ce se îndepărtează de
noi
ca mizeria de pe
marginea drumului
cînd cade ploaia

am să mă sinucid
cu gînduri întunecate,
încet în tine
cuprins de nesfârșit
și teamă

și aș fi vrut
să pot urni munți
insă sunt slab
și mic

cum să închei?
cînd gînduri ce se
împresoară-n coșmarurile mele
urmăresc
această închisoare
la următorul colț.

în pustiu

băi, cum se scurge apa asta
de pe degete,
finețea ce lipsește cu desăvârșire,
finețea ce eșuez să o
întâmpin
cu degetele astea butucănoase

ce prost!
ce umbră de om
demodat,
demontat
ca o adiere de căldura vagă
în deșertul de la poli

ce rădăcini
am prins aici,
ce palme cimentuite în gresia asta
din baie
unde-mi vomit in fiecare seară
sufletul.

ce scârbă notorie
și-a făcut pînză
în sufletul meu
și așteaptă
cîte o ființă
să o prindă
și să o macine pe interior


mă dizolv
ca ființele alea
pe interior
mă lichfiez...
știi
fără scăpare
chinul meu etern
de viață și apus

și dupa atât amar
incă nu mă simt
leul
ce stă ascuns în interior
la pîndă
și-i multumesc Celui de Sus
căci pustii mi-au fost zilele
fără el
cînd nu credeam
și fără văz
în pustia asta
te mănâncă
leii...
îi mulțumesc
că mă face să cred
cînd speranța îmi murise.


HASTA LA VICTORIA

shoot an apple of my head

ating pînă la cer,
ridicate din pulbere,
două crengi de mesteacăn
,confuze,
'eu... fac parte din leac,
sau din boală?'

din boala ce-ţi macină
dimineţile frumoase
de somn dulce
şi
te trezeşte
să-i miroşi parfumul
de vară,
dulce-cristalin,
dulcele ce-l simţi
că-şi face de cap pe
rădăcina limbii tale.

cîte spaţii să pot umple
cu scrisul meu derizoriu,
fatidic ca şi secunda
ce-şi hotărăşte viaţa
singură.

dorinţele ce le doresc eu,
simple mi-s
ca mîinile ce le întind după
paşii adînciţi prin nisip

e frig p'aici,
încât să mă scoată
din sărite că nu m-am
îmbrăcat corespunzător,
mereu suprins pe picior greşit,
mereu surprins.

'mă, ştii ceva?
eu am nevoie de nişte
vise bine puse
la punct!
să ştiu şi eu ce să vizes.
să nu mă prezint în faţa sorţii
fără ceva impalpabil!
păi, cum?'

...

atât de tînăr şi atât de
impasibil,
că poţi trage cu săgeţi
în mere,
fix de pe creştet.

uite, o melodie
romantică

fără leac

am văzut, pe tastatura mea
o pereche de mîini finuțe
încercând să scrie
le-am pîndit cînd zîmbeau
și le-am rugat
în pură lumină
cînd își ridică ochii
către soare
să fie vară
să doară în cornee
doar puțină lumină.

mi-a zis:
”i've got... a cat”
le-am rugat
să sfâșie tabloul
încet
să rupă imaginile din mintea
noastră
parcă la unison cusută
cu șoapte siropoase
ce nu încap în urechile mele
chiar acum.

chiar acum?
”oooohh... yeah!!!”
mirosea a brad
uscat înțepător
de moale
înțepător de
familiar
ca noaptea prin compartimente
de tren
înguste, întunecate
uscate de căldură
cu ferestre privind spre
ogoare arate,
cu șine trecând prin
Bărăgan.

strânge mîinile,
dă-te mai incolo...
putem să scriem împreună
să lăsăm degetele să fabuleze
la unison
că spațiu virtual de
găzduit se găsește,
doar așa mi-a zis:
”Ești un romantic incurabil!”

damaged

cum ai pute să cerşeşti
cu mîinile astea obosite
cu ochii ăştia
extaziati de
culorile ce se arată
nedumerite-n lumină.

ceaţa asta ce
nu-mi îngăduie
să o alung,
de pe ochii mei,
tranzitează
către timpan.

în capul
acestui
sac de oase
pustiu,
în goana
acestor brațe
gata să țină,
acestor mîini gata
să vindece,
acestor
îngăduințe gata
să fie vindecate.

e dulce lumina
să nu crezi diferit
chiar și cînd ești orb
e dulce ca zahărul
brut
și culorile-s
amare
înnecându-se-n soare.

ai să le simți pe papile
gustul sărat de trudă,
pe ochi, lumina oarbă,
în timpane, cheia sol
nescrisă.

căci culorile-s ale mele,
le-am ascuns, ne-am ascuns
în ele.
m-am pierdut de unul singur
fără să-ți caut privirea
fără să-ți vreau acordul
să aud doar eu
culorile verzi, încețoșate.

noapte bună, zi frumoasă

vreau să învăţ
să trăiesc
la unison cu
paşi de dans
demodaţi
scrijeliţi în podea
de perechea de pantofi veche

o zi frumoasă
azi
gătită parcă
de sărbătoarea mult
așteptată.
gătită pentru
adierea asta răcoroasă
ce vreau să o trăiesc
la pas continuu

spațiul ăsta
nemărginit
ce s-a împiedicat de noi
cade, prăpăstios,
în genunchii săi de
oțel
oxidați

ce suntem, fără culori,
dacă nu simple negative
expuse fotonilor
ce năruie imaginile astea
bine conturate
arse-n plasticul ăsta,
fotosensibil


zîmbetele noastre, figuri de
porțelan, sensibile
gata să se spargă
la cea mai mică
atingere
chiar și blîndă.


mîinile noastre
figuri de ceară
contorsionate să
ne luăm în brațe
și să ne topim
la cea mai mică
șoaptă suspinată


buzele noastre,
tinichele gata să ruginească
fără saliva celuilalt
fără veșnica lovitură
a dinților,
cînd buzele se grabesc
să se încleșteze.

noapte bună
zi frumoasă
mă bucur că ai fost azi
cu mine.

Ultimul Marți din Martie

urăsc parfumul ăsta îmbietor
lăsat în urmă
de ridicole vorbe ce nu-l pot
suporta
cum urăsc roșile de seră, iarna.

e ca și barba asta a mea,
de-i nerasă
ce-ți lasă
impresia că
nu-mi pasă

am copiat în clasă
ca să trec la aceasta clasă
această iarbă netrasă
nesmulsă
cu clasă

acest cîine în burduf
gata să iasă
să muște din lesă
această imagine măiastră
de față-n față
că-n instanță se lasă
această
mînă butucănoasă
gata să coasă
peste firi mărunte
scoase din țeastă.

pentru mine e încă
o iarnă
nefastă
cu troiana pîn' la geam
gata să intre-n casă
cu mare speranță
așteptam această
ultimă Marți din Martie
parcă frumoasă.

senilitate de primăvară

ciudată...
viața asta,
miscându-se agale printre noi,
rumegând a lene,
scuipând, din cînd în cînd,
tutun ieftin și semințe la pahar.

mînat de curiozitate,
rîsetul pasiv din colțul gurii
ar vrea să se prelingă
pe buzele dulci
ale indisciplinei.

vînd culori semipreparate
pentru ochi antrenați să vadă monocrom
vînd cuvinte mici, monosilabice,
pentru guri obișnuite
să vorbească puțin,
vînd speranța mea de bine
a prins bine,
acum nu o folosesc.

îți trebuie curaj, mi-am țipat
în ureche puternic,
trebuie, ca după orice colț gros,
să poți trage de tine pînă la linia dreaptă
unde să poți avea parte
de momentul în care să
arăți totul.

și parcă mi-ar dicta cineva că e
inutil,
că-s copilăros,
că visez.

totul, așternut ca acum,
are sens doar
în mintea mea...
senilă

amintiri din Martie, spuse.... dînsul

cuvintele libere îmi aștern zăpadă
în amalgamul de sunete ce
tresar, vioi,
în mintea mea nedumerită.
dar
întru toate acestea eu m-aș vrea,
să fiu,
aceast sinitră
persoană cu plăceri
idioate și închise-n amintiri lemnoase,
această persoană tîmpită ce nu ar dori
să rețină că totul s-a sfârșit,
deci te rogu-ți să mă ierți,
căci scăpare nu doresc a avea,
și iertarea este prea mult
a îți cere,
totul meu!

nu pentru miracole și preschimbari de pigmenți.

cam cîte cuvinte crezi că poți articula
pe minut, în fiecare minut,
atât timp cît lumina se va disipa
din încăperea asta închisă,
plus că, să fiu sincer cu tine,
pantofii ăștia sunt cu două numere mai mari,
au fost atât de mari încât s-au rupt
în jumătate.

ca îmbrăcămintea aia veche,
obișnuiam să o port...
s-au tocit și pantofii,
probabil kilometrajul imens.
acum ce zace nespus,
de buzele pecetluite cu ceară
devine tăios la colțuri.
e ca un recviem al copacilor
chemând apa munților.

iubesc natura...
frunzele ruginite,
aerul rece,
buzele cu care mușcă,
pielea mea găină,
pe sub tricou.

iubesc pietrele
date să le urc,
ca obstacole de care
ții cont.
nu am început, sunt fad
m-am stins de mult,
deci nu aș ști unde să închei,
să-mi cobor palma și să
zic: Ajunge!

mă simt ușor ca o frunză
ruginită, care-n căderea ei
se bălăngăne grațios
în văpaia unui vînticel tăios.
și, sincer, văd prin ochii acelei
frunze veștejite, căci lumea se
învârte cu mine, cînd închid ochii,
lumea-i ruginita cu mine,
cînd închid
ochii-mi doresc ca următoarea dată
toate să se fi dat uitării
ca eu să nu fi existat sub copac,
sau să ajung odată humus,
să nu plângă careva
această frunză rămasă fără
sevă, uscată și închisă la culoare.
cum aș putea să editez pigmenții
din rugină,
să-i schimb în verdele de odinioară?
grumazul acesta gros
a fost creeat pentru a susține lumi...
nu pentru miracole și preschimbări de pigmenți.

pasențe

picături de ceară picurate
cu acuratețe pe canapea,
cu finețe.
cu ochii-n tavan și înjurături
pe buze, timpul se scurge
îngândurat de vărsta lui,
printre palmele tuturor

e ca rugina de pe tinichele
așa și cu dragostea,
ceva putred de care simți nevoia.
am uitat, a fost acum mult timp,
dar am uitat și nevoia pentru
putred
pentru picăturile de ceară
ce-mi ardeau canapeaua și
așternuturile,
brațele si tricoul
cînd le picurai din ochi.

găsind printre ruinele,
acelui vechi și ponosit,
ceva


teama te face
să tragi obloane,
să baricadezi uși,
să ruginești, fără ingrediente,
în propia-ți nepăsare.
nu regret multe,
cu adevarat,
poate doar îmi pare rău.

ar fi special de tot
să faci cunoștință
cu jigodia din mine.

Mîini Fragede

Tot ce se încheagă
sub acest cuvînt greu ce vreau să
mi-l dau,
această osândă ce vreau
să o port,
acest gol ce mă împrejoară
scris de aceste mîini nedormite.

Greu ca betonul din trotuar
acest gînd trădător,
acest eu, trădat,
aceste rînduri sudate
ce sună deșarte.
mă sîcâie, ura ce mi-o port
această neputință invalidă
ce-mi străbate arterele,
și totul atât de fraged,
atât de fragil,
atât de frigid.

Scrisul ce mi-l plec,
pe acest petec alb,
murdărit de litere negre,
de diacritice si silabe
inutile,
fragile,
frigide.