în pustiu

băi, cum se scurge apa asta
de pe degete,
finețea ce lipsește cu desăvârșire,
finețea ce eșuez să o
întâmpin
cu degetele astea butucănoase

ce prost!
ce umbră de om
demodat,
demontat
ca o adiere de căldura vagă
în deșertul de la poli

ce rădăcini
am prins aici,
ce palme cimentuite în gresia asta
din baie
unde-mi vomit in fiecare seară
sufletul.

ce scârbă notorie
și-a făcut pînză
în sufletul meu
și așteaptă
cîte o ființă
să o prindă
și să o macine pe interior


mă dizolv
ca ființele alea
pe interior
mă lichfiez...
știi
fără scăpare
chinul meu etern
de viață și apus

și dupa atât amar
incă nu mă simt
leul
ce stă ascuns în interior
la pîndă
și-i multumesc Celui de Sus
căci pustii mi-au fost zilele
fără el
cînd nu credeam
și fără văz
în pustia asta
te mănâncă
leii...
îi mulțumesc
că mă face să cred
cînd speranța îmi murise.


HASTA LA VICTORIA