Ego vobis valedico

dupa 5 ani si 3 bloguri

dupa 3 ani pe acest blog

azi se inchide

i hate goodbyes so...
buh-bye (:

argilă și aur

dacă ai putea să extragi
argila din aur
să sculptezi un chip
și să nu-l uiți toată viața

dacă ai putea să
manipulezi mersul picioarelor
să le pui să se indrepte
către ușa ta
nu ar pleca
în veci

așteptând sunete să clacheze
în întunericul lunilor
de August
aș vrea să te întreb
dacă ai vrea...

turnând apă peste
lanțurile ce țin
două mîini ce țin
două mîini
visând aprig
libertate rece

am să sculptez
în argila mea
un volum întreg
de cuvinte
ce-aș vrea să
ți le rostesc

în lut și pietre fine de mare
să piară
luni calde de Decembrie
sub tocul ușii
îngropate

și sub scoici
să fie firimituri de zahăr ars
să ducă
încet către
ochii tăi
căprui

pe umeri dezgoliți de floarea soarelui

i had a dream today
of blue and gray
of sweet lemon juice
the bitter sweet taste.

e liniște și încerc să savurez
noapte așa cum se desfășoară ea
în voalul ce-ți acoperă
mîinile reci

vreau amintiri
,mi-a zîmbit în urechea surdă,
vreau frînturi
de gînduri
să-mi oblojesc rănile
vreau
osîndă grea să-mi stea la căpătâi
pe umeri dezgoliți de floarea soarelui
procese de conștiință și nopți
reci in vara lui August
ploi torențiale
în așternuturi de satin
vise să visez în nopțile insomniace
ce-mi zgârie cortexul
și un zîmbet perfid să
umple încăperea de lumină
difuză

în schimb poți visa
la nesfârșit
un final fericit, o casă pe un deal
cu
copii tăi cu tot
cu cizmele moto
aruncate pe la intrare
cu clătite cu sirop
și dimineți frumoase
și...
cînd te trezești,
mi-a zis îngândurată
să lași ușa descuiată
de aș vrea să mă
cocoț în pat lîngă tine
ușor să-mi fie
și patură... păstrează-mi un colț
căci lăngă tine
duc lipsă de
nimic.

transfuzie de amintiri

m-am gîndit că-n
palmele ce
ne-au scris amintirile astea
azi
să scriem cu markere permanente
două cuvinte unul altuia

întinzând brațele să pot cuprinde
tot ce ții minte
întinzând brațele
să poți cuprinde
tot ce ți-aș putea
șopti
într-o noapte de Iulie

suntem pierduți
nu ți-ai dat seama?
zburând ne-am
rătăcit
și puțin ne pasă
dansând sub...
copaci

hei...
dacă uit vreodata
fă-mi transfuzie de ceea
ce s-a
așternut în amintirile noastre
lunile astea
de cînd ne-am
cunoscut

și dacă ar fi să plouă
cu frunze ruginii
sau...
fulgi de zăpadă
puțin ne-ar păsa
dacă ar fi să ningă
cu imagini alb negru
de-ar fi să-ți sterg
fiecare oftat
din piept
de-ar fi
să fi fost diferit
poate ar fi fost, dar nu-i
și sunt aici pînă
nu am să plec
și fiecare cuvânt de alinare
o să fie un drum
plin de gropi
ca și cel pe care
călcăm
ca și fundația pe care o
să clădim.


Vrei să zburăm undeva?
departe să ne sărutăm...
cu prima zăpadă,
cu ultima stea fericiti la pământ să cădem...

naufragiu cu stîngăcie

cu mișcări
întrerupte și nesigure
cu pași
înceți
și mușcături somnambule
timpul înconvoiat
în jurul oaselor slăbite
de vorbe de ocară
și cuvinte puține
secăuite de mers prin deșert
fără pauză pentru o gură
de apă sau vin
fără atingerea unei frunze verzi
sau
mîngâierea unei petale
de crin imperial
sau...
mîngâierea altor cuvinte
decât cele ale gîndurilor proprii

suferind de
privire slabă
și genunchi moi
în oglindă
stă încruntată
o reflexie neprietenoasă
cu barba albă și plină de
nisipul din apa mării
naufragiatul
își caută scăparea de ani
grei
de pe această bucată de cărbune
arsă
îngropată și uitată de
climă.

negăsind un prieten
în afară
de scoica ce-i zgârie
degetul mare
și zilele ce-i marchează
trupul pîrjolit
de apă sărată
cu brăzdături de bici
condamnat
să naufragieze
pe insule
vitrege.

puținul pe care știu că-l pot avea

aș fi vrut, poate,
ca orice oglindă
să răsune negru
să aibe un ecou
bine definit de
timp și spațiu

transportul de sunet de la
corzile vocale în straturile de aer
azi s-a oprit
s-a poticnit în indiferență
și dispreț

m-am gîndit că azi
am împletit destul timp
încât să irosesc
și mîine stând în picioare
adulmecând izul de zi
noroioasă

pe măsură ce
rămân fără măsură
pe măsură ce timpul se încheagă
îmi doresc să pictez pe pînză
nonsensuri pastelate
cu miros de carte veche

pe măsură ce măsura trece
îmi doresc mai mult
din puținul pe care știu că-l pot avea
asta-i firea mea

life's poetry... is the deepest i ever felt

simt o liniște
încuiată adânc cu lacăte ruginite
cuvinte plăpânde atârnă
zgârie cu unghiile
foaia pe care-mi vărs
inspirația

azi...
azi a trecut surd fără ceva anume
azi a trecut cu rost
ca orice zi eliberată din întuneric
repede
și văd, fără tine,
un tipar ciudat

am rupt cheilie-n ușă
am oprit ceasurile din casă
să nu poți pleca
și nici
timpul să treacă

să las persoana ciudată din mine
să asculte tăcerea secundarului
ce vestește
nimic
și coloană sonoră
îmi poate fi
poezia ce viața o
urzește printre
scândurile din gard
ce despart
aceste mări
agitate de nori de praf

cuvinte înnabușite de tuș negru
foi sugrumate de alb
pereți
albaștri
și camere fără încuietori
mă gîndesc
să trăiesc în văzul lumii oarbe
ce-mi promite
că mă va ameți ușor
fără
anestezic
și-mi va recita ușor
Eminescu
sau
Bacovia
ale căror nume
demn nu-s
a le pronunța
sau voi auzi
o baladă a lui Porumbescu
scârțâind a vioară
pe la fereastra casei.

...poezia vieții e scurtă
dar eu o pot scrie
în cîte catrene și cîte strofe vreau
pentru a-mi sărbători
timpul petrecut
pînă acum.

cinșpe Mai.

die Habseligkeiten

possessions


e Mai...
văd frunzele presărate pe
alei înguste dosite
în spatele unor zile
întunecate a căror
capăt sper să-l pot afla
mîine...

văd cum se scurg
ridicol de încet pe geam
picăturile
unei ploi proaspete
în care, parcă, deja-mi
servesc
filme rulate cu încetinitorul
al căror actor
nu-s eu
al căror regizor
nu-s eu
al căror final...
nu este fericit

plâng
clanțele ce nu au fost atinse
de amar de timp
plâng
în capul meu
căci în jur
nimeni nu ridică o geană
totul
este posomorât
și pictat în
culori închise

țin cu timpul
cînd el nu a ținut deloc cu
mine
țin cu surâsetele
ce-mi bîntuie mintea
strigoi cărora nu le pot
da moarte
ca și morților
sînge să respire

nebunia ce-mi dă tîrcoale
vrea să muște adânc
din mintea mea
slabă
mă pîndește
la fiecare colț
dar nu știe
că vînatul a devenit
vînător...

dimineți zadarnice

gata, știu...

pîndeam inspirația
și a venit sub formă
de culori ale corzilor de chitară
ce-mi îmblânzesc miopia

sub muțenia unui cîntec nocturn
probabil surd
probabil îmbătat de peisaj
întorc și eu capul
la un îndemn
și văd ruine
aș da orice
să vindec priveliștea
dar cine poate întoarce fusul
cine poate descoase
ce s-a cusut
și s-a răscusut
s-a peticit

cuvinte... cuvinte-mi vin în cap
cuvinte scriu, cuvinte gîndesc
cuvintele mă inspiră
cuvintele mă dau de gol
cuvintele definesc
fibra ființei
cuvintele te condamnă
sau te fac să
fii etichetat
cuvintele te închid după
gratii de iederă
cuvintele stau răstignite
pe alb ca El, pe cruce
am să-mi iau cuvintele
să le ascund în mraniță
să le port
pănă trupul
înconvoiat de povară
o să cedeze
pînă gura strâmbă
și însetată
o să se
încleșteze ultima oară
pînă cînd
picioarele vor ceda pe treptele de marmură
către ultima judecată
și istovit
însetat
mîhnit
ai să simți o mînă
întinsă
pe creștet

ca diminețile ce am
încetat să le aștept

definitia simplitatii

am găsit admirația pentru
cuvinte interconectate
de circuite electrice

aș vrea doar o definiție să-mi
scape-n minte
sau să pot privi îndeajuns de mult
cerul de la un capat
gri

aș vrea să pot fuma, la poștă,
cîlți din tinda de unde, odinioară,
aveam o decepție.

o decepție... căci realizările
stau la uscat pe sîrmă, afară,
prinse cu cîrlige ale unui anotimp
ploios.

încerc să intru afară
peste mulțimea de umbrele
din ploaia asta de iarnă
și spre stupoarea mea
intru la momentul în care
toți sunt goi
aruncând cu chiștoace
încinse, unul
în brațele celuilalt.

doar bruma de abur
ciudat
ce se lăfăie în mansardă m-ar face să mă opresc
din visatul ăsta teribil de dulce
ca izul unei călduri sălbatice de August.

dar e simplu, atât de simplu
ce cuvinte vreau a rosti
e simplu
ca uzura bitumului pe care trec
în fiecare zi
în drum spre soare.

e simplu si ceea ce trebuie să
înțelegi
e simplu ca...
uzura ce aerul o da corpului.

un lucru frumos

întâmplat

la un timp frumos
poate apropia granițe,
darămite
două priviri.

ah... timpul... timpul a trecut

am simţim în suflet
că deschis gura pentru ultima oară
atingînd cerul cu picioarele
şi retrăgându-mi scheletul
ăsta slab de pe balansoarul
ruginit

aşa mă simt şi azi
folosit de timp,
ruginit
neuns
cu oasele-mi grele
atârnând peste canapea
cu mîinile bătrâne acoperite
de piele tînără


suflând a disperare
prin gaura din peretele dormitorului
vremea-mi zice
că e tărziu
iar ochii mă contrazic
umpluți de lumină
orbiți de anii ce au trecut
și-mi e greață, acum,
în sfârșit...
de tot amarul ce mi-a fost
dat să-l gust
mi-e greață de praful ce
se așterne agale peste bocancii mei negri
ce nu au văzut locuri
ce nu au cunoscut oameni
de mult timp
și încerc sa rescriu
în sinea mea, același tipar
și ofer
în sinea mea
aceeași dragoste
neîmpărtășită
aceleasi cuvinte siropoase si prostești

ah... timpul... timpul a trecut

tout ira bien, ma chérie

am găsit curajul de rigoare
să-ți ofer o floare

am găsit și privirile ce
le pierdusem gîndul
închise într-o cutie
cimentuită-n scări abrupte
de lemn

am găsit mirosul de vechi
în podul sufletului ce-și dădea
un duh
o mizerie de culori, dulci, anoste
total nepotrivite.

poți încerca a decupa
pe marginea aceste păini, ce-ți este oferită
ca un fel de ofrandă
zeului cîinesc ce zace în fiecare
dintre noi.

pot să-ți însuflețesc speranțele
să ți le ucid
să le gust teama amăruie
cînd nu știi ce să faci cu mine
dar eu sunt încăpățânat
și ne doresc fericiți

e un colț de floare
pe acest peron rece ca iarna
ce a trecut
iar aerul mă îmbată
cu o căldura tîmpită ce nu
mi-ar da pace

însă pot sorbi cu plăcere
umbre dezinvolte ce se joacă
într-un ritm lent
în timpanele mele perforate
pot ține cont de pendulul
ce mi-a capturat
privirea-n loc și refuză
să o dezlănțuiască

am marea...
și este o satisfacție mare
să pot orbi încet
la lumina apei ce se reflectă
din colbul adunat în mintea mea
unde... ți-ai lăsat pașii

pașii în praf praf de cretă
din orașul ăsta blestemat
pînă în țara ta depărtată
pînă ce licorile, dulce ca moartea
vor amorți venele cu care
încerc să urlu aceste note muzicale
scrise

și pe notele mele muzicale
de pian surd
mă duc să sting lumina-n
casă
căci e ziuă, de vrei
să intri

aaah...
tout ira bien, ma chérie!

Chloe's song

i never saw it coming


nu aveam cum...
să întrevăd geometria ferestrelor mari și ciudate
din colțul meu de odaie
de pe scaunul meu de lemn
de pe parchetul meu vechi

tu... nu aveai cum să rostești
cuvinte încrucișate către mine din
celălalt colț obscur
de pe celălalt scaun de lemn
de pe mocheta mea veche

iar cuvintele nu aveau cum
să taie tăcerea înghesuită-ntre
acești patru pereți
din această casă mîncată de buruieni
de pe acest deal... bîntuit de ploi

și praful avea multe de spus
ridicându-se agale
de pe tălpile tale
de pe drumul din fața casei

praful, ca și acest zumzet
ce nu dorește să se dea bătut din
urechile mele
din cauza ta

aș fi vrut să-l fredonezi rar
să-l aud cum îngheață
să-l aud cum
piere.

clovnii, asta mi-a venit să-ți urlu
din colțul meu iluminat
ție, în colțul tău obscur,
clovnii, triste creaturi
căci trebuie să-și roadă
pantofii lungi si ciudați
să-și simtă rostul
în circ.

chloe? o vrabie cu o aripă rănită
se odihnește veșnic pe un pervaz
lîngă niște ferestre cu o geometrie ciudată
dintr-o casă mîncată de buruieni
pe un deal...

postări în miez de noapte

mă gîndeam la culori
pînă să-mi furi
culorile
mă gîndeam la
pământ
pînă să-mi dau seama
că sunt cu picioarele-n
aer

mă gîndeam că-i
ceață afară
și nu văd prea bine
ce se întâmplă
în fața mea
știam că
nu am mîini reci
ale mele sunt calde
să poată
topi
sculpturi de gheață
îngândurate
ce vor a ridica, în jurul lor
cetăți
cu pereți subțiri
și străjeri beți

avem
măști de ceramică
destule
să facem petreceri mascate
dar nu ne obosim
un moment
să le dăm jos
ar fi frumos
să ne vedem
chipurile obosite
de povara
lor

aș fi vrut
să fiu mut
sau orb
ar fi simplu
să nu știu
ce vreau să văd
și să mă
împac cu
gîndul că știi doar ce scriu aici

cromatic

dăăăăăă-mi...
o..
fereastră deschisă
din lemn de stejar
vopsită negru
să aibe priveliște către
un drum pustiu
să mă trezesc zilnic
și să mă tenteze
să merg pe el

dăăăăăă-mi...
o...
dacie veche
să-i simt mirosul
să mă întorc la a fi copil

dă-mi o gaură
în portofel
să nu-mi
mai doresc bani pentru tot restul
vieții mele

vreau o...
operație pe creier
să-mi extirpezi centrul
emoțional
după aceea...
dă-mi o...
o ușă să nu o pot deschide-n veci
și să nu simt
că mă oftic
pentru că nu știu ce se află
în spatele
ei.

dă-mi o gradină
plină de flori
pe lîngă drumul meu
pustiu
din fața ferestrei mele
să știu ce pierd

dă-mi în fiecare zi cîte un strop
de apă pentru gîtul hămesit
dă-mi o palmă bună
pentru obrazul gros
un cîine cu heterocromie
să ne privim unul pe altul
să înțelegem nimic

dă-mi un parchet ce
scârțâie
într-un conac vechi
plin de fantome
să le pot speria cu fantomele
mele
ce mă urmăresc
pretutindeni

și cînd voi avea toate astea
nimic ar conta
pentru că presărate
pe tălpile mele
nu am să le simt
gustul.

eu-mi cerșesc liniștea.

măi, mamă,
cînd scrii cu
stânga ai toate
șansele
ca
acele cuvinte să
iasă
scrise
stângaci
si tu arme posezi
puține
doar cuvintele ce-și
încețoșează mintea
le poți folosi
în război

geometrie
simetrică
emoțională
la poli
diametrali
opuși

amintirea
se destramă
încet
alunecând pe iarbă
cei ce vorbesc
nu știu
un lucru
și cei ce
au diamante-n
buzunare
nu pot cumpăra
un zîmbet
închegat în cristale.

băi, și cuvinte serioase
precum dragostea
nu-mi pot
desfăta buzele
sau corzile vocale
căci am
niciun cuvânt
îmi blestem norocul
ce
m-a facut să mă pierd
în pustiu.
arme de război
ruginite,
imaginează-ți
acorduri de
chitară
pe un nisip aspru
zgâriat
de scoici
imaginează-ți
multe
imaginează-ți
de vrei
noi doi
pe nisip
liniștiți

despre închisori si evadări ca-n filme

fă-mi o favoare
cand ies din cameră
stinge lumina
în mintea mea.

cum ai făcut mereu,
cum pașii
s-au spart
repetitiv
de timpanul meu
zdrobindu-l.

respirând acest
aer împreună
de parcă a trecut
o eternitate
mă face să ruginesc
în creier,
îmi face ca
încheieturile mîinilor
să obosească
scriind litere.

dacă te uiți atent
poți vedea
toate aceste
pilituri de metale
diferite
cum își schimbă
culoarea
cînd le atingi.

poate nu-mi ești de folos
mă gîndesc
pentru că nu-mi
pasă cînd
te chircești
plângând
sau că-ți curge mascara
sau ca sughiți de plâns
sau... că nu-ți pasă
deloc.

aș țipa din
rărunchii sufletului meu
că sunt liber
și ghici ce... ?
mi-am dat seama că
eram mereu liber

în închisoarea ce
mi-am construit-o...
singur.

liniște.șifoniere și toate cele

these guitar strings...
they rock when you touch'em

pierdut de tot
se arată a fi
tărâmul ăsta, de care,
am devenit dependent
de-a lungul anilor
de-a latul acestor pagini
scrise cu ochii
închiși larg.

țipete
uniforme
își găsesc liniștea
în sertarele mele
cu amintiri
din minte.

imagini
ciudate,
cîrpite cu
carioci
umplute cu spirt,
pași apăsați
pe scări
ce nu duc undeva

șoaptele
ce scârțâie-n
șifonierul meu
ticsit cu toate cele

toate astea au gust
a piele fină
au miros
a primăveri
însorite
a mesteacăn
mucegăit
în iarnă
sub zăpezi.

băi...
să se lase liniștea
de o astepți
de amar
și amar de timp?

imposibilul sumar

ce-mi răsună-n
timpanele astea prăfuite
cu prafuri
mentolate
adunate în palme
sunete de saxofon
răsunând pe culoarele
minții mele
închise la orice negociere
de armistițiu.

răsare din frigul
ce ne înconjura pe
amândoi
semnul de întrebare
pe sub sălcii
obosite
pe sub salcâmi
îndoiți
de ploaie
este fix ca-n mintea ta,
Camelio,
exact cum credeai tu că se va
sfârși
doar că actorul ăla prost
ce nu ia vreodată
Oscarul
astăzi moare
încet ca și ieri
mai repede ca acum
6
luni
mai stins ca acum 3 ani
desenat cu cărbune,
desenat cu corector.

cu suflare sau fără,
obiceiurile proaste
rămân acolo
pentru ca nu-mi pot da
silința la mai mult
cînd nu am de ce.
sănătate, îți urez,
sănătate
o spun cu zîmbetul
meu cinstit
din colțul gurii mele,
de unde odinioară
îți ziceam să te duci
dracu'

fără busolă sau fără poli magnetici

n-am niciun scop pervers,
doar să trăiesc în
acest întuneric ce-mi
arde timpanul.

n-am amici, pofte carnale,
lucruri materiale,
n-am omul din mine ce ar dori
să respire primăvară.

n-am paşi ce cad,
amorţiţi, îndrăgostiţi,
ca proştii ce-şi pierd vremea
prin parcuri.

n-am vise sau
coşmaruri,
promisiuni, decepții sau
imagini ce să prindă contur.

am o gură, insipidă,
ce o pot săruta,
am puţin din puţinul
rămas altora.

am o scară ce o urc,
în sus, în jos
o stradă ce o străbat
în lung, în lat.

am ţăndări în ochi,
praf de cioburi,
am copilăria în urechi,
răsunând departe.

am o plajă,
un soare, o umbrelă albă
un nisip fin,
să mă zgârie în talpă.

căldură să pot respira
dulcele aer de August
cu oglinzi ce se sparg
încet, pe rînd, în jur.

am totul, am nimic
dar mi-a șuierat viața,
că totul trece
și am fix cît îmi lipsește