die Habseligkeiten

possessions


e Mai...
văd frunzele presărate pe
alei înguste dosite
în spatele unor zile
întunecate a căror
capăt sper să-l pot afla
mîine...

văd cum se scurg
ridicol de încet pe geam
picăturile
unei ploi proaspete
în care, parcă, deja-mi
servesc
filme rulate cu încetinitorul
al căror actor
nu-s eu
al căror regizor
nu-s eu
al căror final...
nu este fericit

plâng
clanțele ce nu au fost atinse
de amar de timp
plâng
în capul meu
căci în jur
nimeni nu ridică o geană
totul
este posomorât
și pictat în
culori închise

țin cu timpul
cînd el nu a ținut deloc cu
mine
țin cu surâsetele
ce-mi bîntuie mintea
strigoi cărora nu le pot
da moarte
ca și morților
sînge să respire

nebunia ce-mi dă tîrcoale
vrea să muște adânc
din mintea mea
slabă
mă pîndește
la fiecare colț
dar nu știe
că vînatul a devenit
vînător...

dimineți zadarnice

gata, știu...

pîndeam inspirația
și a venit sub formă
de culori ale corzilor de chitară
ce-mi îmblânzesc miopia

sub muțenia unui cîntec nocturn
probabil surd
probabil îmbătat de peisaj
întorc și eu capul
la un îndemn
și văd ruine
aș da orice
să vindec priveliștea
dar cine poate întoarce fusul
cine poate descoase
ce s-a cusut
și s-a răscusut
s-a peticit

cuvinte... cuvinte-mi vin în cap
cuvinte scriu, cuvinte gîndesc
cuvintele mă inspiră
cuvintele mă dau de gol
cuvintele definesc
fibra ființei
cuvintele te condamnă
sau te fac să
fii etichetat
cuvintele te închid după
gratii de iederă
cuvintele stau răstignite
pe alb ca El, pe cruce
am să-mi iau cuvintele
să le ascund în mraniță
să le port
pănă trupul
înconvoiat de povară
o să cedeze
pînă gura strâmbă
și însetată
o să se
încleșteze ultima oară
pînă cînd
picioarele vor ceda pe treptele de marmură
către ultima judecată
și istovit
însetat
mîhnit
ai să simți o mînă
întinsă
pe creștet

ca diminețile ce am
încetat să le aștept

definitia simplitatii

am găsit admirația pentru
cuvinte interconectate
de circuite electrice

aș vrea doar o definiție să-mi
scape-n minte
sau să pot privi îndeajuns de mult
cerul de la un capat
gri

aș vrea să pot fuma, la poștă,
cîlți din tinda de unde, odinioară,
aveam o decepție.

o decepție... căci realizările
stau la uscat pe sîrmă, afară,
prinse cu cîrlige ale unui anotimp
ploios.

încerc să intru afară
peste mulțimea de umbrele
din ploaia asta de iarnă
și spre stupoarea mea
intru la momentul în care
toți sunt goi
aruncând cu chiștoace
încinse, unul
în brațele celuilalt.

doar bruma de abur
ciudat
ce se lăfăie în mansardă m-ar face să mă opresc
din visatul ăsta teribil de dulce
ca izul unei călduri sălbatice de August.

dar e simplu, atât de simplu
ce cuvinte vreau a rosti
e simplu
ca uzura bitumului pe care trec
în fiecare zi
în drum spre soare.

e simplu si ceea ce trebuie să
înțelegi
e simplu ca...
uzura ce aerul o da corpului.

un lucru frumos

întâmplat

la un timp frumos
poate apropia granițe,
darămite
două priviri.

ah... timpul... timpul a trecut

am simţim în suflet
că deschis gura pentru ultima oară
atingînd cerul cu picioarele
şi retrăgându-mi scheletul
ăsta slab de pe balansoarul
ruginit

aşa mă simt şi azi
folosit de timp,
ruginit
neuns
cu oasele-mi grele
atârnând peste canapea
cu mîinile bătrâne acoperite
de piele tînără


suflând a disperare
prin gaura din peretele dormitorului
vremea-mi zice
că e tărziu
iar ochii mă contrazic
umpluți de lumină
orbiți de anii ce au trecut
și-mi e greață, acum,
în sfârșit...
de tot amarul ce mi-a fost
dat să-l gust
mi-e greață de praful ce
se așterne agale peste bocancii mei negri
ce nu au văzut locuri
ce nu au cunoscut oameni
de mult timp
și încerc sa rescriu
în sinea mea, același tipar
și ofer
în sinea mea
aceeași dragoste
neîmpărtășită
aceleasi cuvinte siropoase si prostești

ah... timpul... timpul a trecut

tout ira bien, ma chérie

am găsit curajul de rigoare
să-ți ofer o floare

am găsit și privirile ce
le pierdusem gîndul
închise într-o cutie
cimentuită-n scări abrupte
de lemn

am găsit mirosul de vechi
în podul sufletului ce-și dădea
un duh
o mizerie de culori, dulci, anoste
total nepotrivite.

poți încerca a decupa
pe marginea aceste păini, ce-ți este oferită
ca un fel de ofrandă
zeului cîinesc ce zace în fiecare
dintre noi.

pot să-ți însuflețesc speranțele
să ți le ucid
să le gust teama amăruie
cînd nu știi ce să faci cu mine
dar eu sunt încăpățânat
și ne doresc fericiți

e un colț de floare
pe acest peron rece ca iarna
ce a trecut
iar aerul mă îmbată
cu o căldura tîmpită ce nu
mi-ar da pace

însă pot sorbi cu plăcere
umbre dezinvolte ce se joacă
într-un ritm lent
în timpanele mele perforate
pot ține cont de pendulul
ce mi-a capturat
privirea-n loc și refuză
să o dezlănțuiască

am marea...
și este o satisfacție mare
să pot orbi încet
la lumina apei ce se reflectă
din colbul adunat în mintea mea
unde... ți-ai lăsat pașii

pașii în praf praf de cretă
din orașul ăsta blestemat
pînă în țara ta depărtată
pînă ce licorile, dulce ca moartea
vor amorți venele cu care
încerc să urlu aceste note muzicale
scrise

și pe notele mele muzicale
de pian surd
mă duc să sting lumina-n
casă
căci e ziuă, de vrei
să intri

aaah...
tout ira bien, ma chérie!

Chloe's song

i never saw it coming


nu aveam cum...
să întrevăd geometria ferestrelor mari și ciudate
din colțul meu de odaie
de pe scaunul meu de lemn
de pe parchetul meu vechi

tu... nu aveai cum să rostești
cuvinte încrucișate către mine din
celălalt colț obscur
de pe celălalt scaun de lemn
de pe mocheta mea veche

iar cuvintele nu aveau cum
să taie tăcerea înghesuită-ntre
acești patru pereți
din această casă mîncată de buruieni
de pe acest deal... bîntuit de ploi

și praful avea multe de spus
ridicându-se agale
de pe tălpile tale
de pe drumul din fața casei

praful, ca și acest zumzet
ce nu dorește să se dea bătut din
urechile mele
din cauza ta

aș fi vrut să-l fredonezi rar
să-l aud cum îngheață
să-l aud cum
piere.

clovnii, asta mi-a venit să-ți urlu
din colțul meu iluminat
ție, în colțul tău obscur,
clovnii, triste creaturi
căci trebuie să-și roadă
pantofii lungi si ciudați
să-și simtă rostul
în circ.

chloe? o vrabie cu o aripă rănită
se odihnește veșnic pe un pervaz
lîngă niște ferestre cu o geometrie ciudată
dintr-o casă mîncată de buruieni
pe un deal...

postări în miez de noapte

mă gîndeam la culori
pînă să-mi furi
culorile
mă gîndeam la
pământ
pînă să-mi dau seama
că sunt cu picioarele-n
aer

mă gîndeam că-i
ceață afară
și nu văd prea bine
ce se întâmplă
în fața mea
știam că
nu am mîini reci
ale mele sunt calde
să poată
topi
sculpturi de gheață
îngândurate
ce vor a ridica, în jurul lor
cetăți
cu pereți subțiri
și străjeri beți

avem
măști de ceramică
destule
să facem petreceri mascate
dar nu ne obosim
un moment
să le dăm jos
ar fi frumos
să ne vedem
chipurile obosite
de povara
lor

aș fi vrut
să fiu mut
sau orb
ar fi simplu
să nu știu
ce vreau să văd
și să mă
împac cu
gîndul că știi doar ce scriu aici