nu pentru miracole și preschimbari de pigmenți.

cam cîte cuvinte crezi că poți articula
pe minut, în fiecare minut,
atât timp cît lumina se va disipa
din încăperea asta închisă,
plus că, să fiu sincer cu tine,
pantofii ăștia sunt cu două numere mai mari,
au fost atât de mari încât s-au rupt
în jumătate.

ca îmbrăcămintea aia veche,
obișnuiam să o port...
s-au tocit și pantofii,
probabil kilometrajul imens.
acum ce zace nespus,
de buzele pecetluite cu ceară
devine tăios la colțuri.
e ca un recviem al copacilor
chemând apa munților.

iubesc natura...
frunzele ruginite,
aerul rece,
buzele cu care mușcă,
pielea mea găină,
pe sub tricou.

iubesc pietrele
date să le urc,
ca obstacole de care
ții cont.
nu am început, sunt fad
m-am stins de mult,
deci nu aș ști unde să închei,
să-mi cobor palma și să
zic: Ajunge!

mă simt ușor ca o frunză
ruginită, care-n căderea ei
se bălăngăne grațios
în văpaia unui vînticel tăios.
și, sincer, văd prin ochii acelei
frunze veștejite, căci lumea se
învârte cu mine, cînd închid ochii,
lumea-i ruginita cu mine,
cînd închid
ochii-mi doresc ca următoarea dată
toate să se fi dat uitării
ca eu să nu fi existat sub copac,
sau să ajung odată humus,
să nu plângă careva
această frunză rămasă fără
sevă, uscată și închisă la culoare.
cum aș putea să editez pigmenții
din rugină,
să-i schimb în verdele de odinioară?
grumazul acesta gros
a fost creeat pentru a susține lumi...
nu pentru miracole și preschimbări de pigmenți.