despre închisori si evadări ca-n filme

fă-mi o favoare
cand ies din cameră
stinge lumina
în mintea mea.

cum ai făcut mereu,
cum pașii
s-au spart
repetitiv
de timpanul meu
zdrobindu-l.

respirând acest
aer împreună
de parcă a trecut
o eternitate
mă face să ruginesc
în creier,
îmi face ca
încheieturile mîinilor
să obosească
scriind litere.

dacă te uiți atent
poți vedea
toate aceste
pilituri de metale
diferite
cum își schimbă
culoarea
cînd le atingi.

poate nu-mi ești de folos
mă gîndesc
pentru că nu-mi
pasă cînd
te chircești
plângând
sau că-ți curge mascara
sau ca sughiți de plâns
sau... că nu-ți pasă
deloc.

aș țipa din
rărunchii sufletului meu
că sunt liber
și ghici ce... ?
mi-am dat seama că
eram mereu liber

în închisoarea ce
mi-am construit-o...
singur.

liniște.șifoniere și toate cele

these guitar strings...
they rock when you touch'em

pierdut de tot
se arată a fi
tărâmul ăsta, de care,
am devenit dependent
de-a lungul anilor
de-a latul acestor pagini
scrise cu ochii
închiși larg.

țipete
uniforme
își găsesc liniștea
în sertarele mele
cu amintiri
din minte.

imagini
ciudate,
cîrpite cu
carioci
umplute cu spirt,
pași apăsați
pe scări
ce nu duc undeva

șoaptele
ce scârțâie-n
șifonierul meu
ticsit cu toate cele

toate astea au gust
a piele fină
au miros
a primăveri
însorite
a mesteacăn
mucegăit
în iarnă
sub zăpezi.

băi...
să se lase liniștea
de o astepți
de amar
și amar de timp?

imposibilul sumar

ce-mi răsună-n
timpanele astea prăfuite
cu prafuri
mentolate
adunate în palme
sunete de saxofon
răsunând pe culoarele
minții mele
închise la orice negociere
de armistițiu.

răsare din frigul
ce ne înconjura pe
amândoi
semnul de întrebare
pe sub sălcii
obosite
pe sub salcâmi
îndoiți
de ploaie
este fix ca-n mintea ta,
Camelio,
exact cum credeai tu că se va
sfârși
doar că actorul ăla prost
ce nu ia vreodată
Oscarul
astăzi moare
încet ca și ieri
mai repede ca acum
6
luni
mai stins ca acum 3 ani
desenat cu cărbune,
desenat cu corector.

cu suflare sau fără,
obiceiurile proaste
rămân acolo
pentru ca nu-mi pot da
silința la mai mult
cînd nu am de ce.
sănătate, îți urez,
sănătate
o spun cu zîmbetul
meu cinstit
din colțul gurii mele,
de unde odinioară
îți ziceam să te duci
dracu'

fără busolă sau fără poli magnetici

n-am niciun scop pervers,
doar să trăiesc în
acest întuneric ce-mi
arde timpanul.

n-am amici, pofte carnale,
lucruri materiale,
n-am omul din mine ce ar dori
să respire primăvară.

n-am paşi ce cad,
amorţiţi, îndrăgostiţi,
ca proştii ce-şi pierd vremea
prin parcuri.

n-am vise sau
coşmaruri,
promisiuni, decepții sau
imagini ce să prindă contur.

am o gură, insipidă,
ce o pot săruta,
am puţin din puţinul
rămas altora.

am o scară ce o urc,
în sus, în jos
o stradă ce o străbat
în lung, în lat.

am ţăndări în ochi,
praf de cioburi,
am copilăria în urechi,
răsunând departe.

am o plajă,
un soare, o umbrelă albă
un nisip fin,
să mă zgârie în talpă.

căldură să pot respira
dulcele aer de August
cu oglinzi ce se sparg
încet, pe rînd, în jur.

am totul, am nimic
dar mi-a șuierat viața,
că totul trece
și am fix cît îmi lipsește

bice, gînduri de toamnă, așteptări

se scurge un
soi de rugină
dintre lemnele astea
ce le-am trudit cu umerii,
mînjită de picăturile
ce cad de sub norii
sugrumați.
gînduri negre brăzdează
obrazul și mimica feței
ceva ce ți-ai dori
să nu afișez,
ți-ai dori să dispară
să se strămute peste
granițe
topite-n aur și argint

am de așteptat mult
și timpul nu este prietenul meu
și nimeni nu este prietenul meu
și locurile astea sunt negre
și necunoscute
sentimentul de obscuritate
se adâncește
căci civilizația de am
cautat-o, m-a găsit
și m-a pedepsit că
am cutezat să o deranjez.

fiecare zi, este un bici
dat cu putere
pe spatele meu
alb
fiecare secundă, este
ca o unghie smulsă
cu cleștele așteptării
și aveam pretenții, vise
dar s-au năruit sub
gîndul acestei așteptări sinistre.

zdrobitor

auzi cum se zdrobeşte,
sub picioarele noastre,
timpul ce se îndepărtează de
noi
ca mizeria de pe
marginea drumului
cînd cade ploaia

am să mă sinucid
cu gînduri întunecate,
încet în tine
cuprins de nesfârșit
și teamă

și aș fi vrut
să pot urni munți
insă sunt slab
și mic

cum să închei?
cînd gînduri ce se
împresoară-n coșmarurile mele
urmăresc
această închisoare
la următorul colț.

în pustiu

băi, cum se scurge apa asta
de pe degete,
finețea ce lipsește cu desăvârșire,
finețea ce eșuez să o
întâmpin
cu degetele astea butucănoase

ce prost!
ce umbră de om
demodat,
demontat
ca o adiere de căldura vagă
în deșertul de la poli

ce rădăcini
am prins aici,
ce palme cimentuite în gresia asta
din baie
unde-mi vomit in fiecare seară
sufletul.

ce scârbă notorie
și-a făcut pînză
în sufletul meu
și așteaptă
cîte o ființă
să o prindă
și să o macine pe interior


mă dizolv
ca ființele alea
pe interior
mă lichfiez...
știi
fără scăpare
chinul meu etern
de viață și apus

și dupa atât amar
incă nu mă simt
leul
ce stă ascuns în interior
la pîndă
și-i multumesc Celui de Sus
căci pustii mi-au fost zilele
fără el
cînd nu credeam
și fără văz
în pustia asta
te mănâncă
leii...
îi mulțumesc
că mă face să cred
cînd speranța îmi murise.


HASTA LA VICTORIA